Nu am reusit sa ma hotarasc asupra unui titlu pentru ceea ce vreau sa spun in acest post. Imi vin multe titluri in minte, legate de cel putin tot la fel de multe idei, despre carti, despre arta, despre femei si feminism, despre americani, despre lucrurile care se vand bine, despre spiritualitate si lista poate continua.
Am citit o carte. Nimic nou pana aici, citesc multe carti. Am citit un best-seller, asta poate fi ceva oarecum nou; desi nu e primul best-seller pe care il citesc, nu pot sa spun ca ma dau in vant dupa ele sau ca acesta este un criteriu dupa care imi aleg lecturile, ba chiar, din contra, am sesizat ca multe lucruri care plac unei categorii mari de oameni sunt prea comerciale pentru a avea valoare deosebita (lucru, de altfel, usor de inteles, avand in vedere ca, pentru a placea catorva milioane de oameni diferiti, o carte trebuie sa trateze ceva ce toti acestia au in comun, ceva ce isi doresc, ceva ce ii socheaza sau, macar, ceva ce pot intelege, mai mult sau mai putin), asa ca incerc sa nu inchid ochiul critic. Si totusi, despre aceasta carte am auzit multe lucruri, toate bune, frumoase, multe vorbe de lauda, pareri ca ar fi o carte inspirationala, care are puterea sa iti schimbe perspectiva asupra vietii, asa ca mi-am zis: Fie, o incerc, sa vedem ce-i cu ea!
“Eat, Pray, Love” sau “Mananca, roaga-te, iubeste” – povestea reala a autoarei Elizabeth Gilbert. O carte despre calatoria catre sine, despre descoperirea placerii, spiritualitatii, iubirii, despre adevaratele valori, despre lucrurile simple, dar cruciale pentru evolutia umana si pentru gasirea pacii, linistii interioare, echilibrului. Daca despre mancare si despre iubire am mai citit si le-am si experiementat, in diferite forme, pe tot parcursul vietii, nu pot spune acelasi lucru despre gasirea echilibrului interior prin meditatie. De multi ani imi doresc sa meditez, am si incercat, am cautat si am gasit si cursuri de initiere, insa nu am ajuns la ele si nici nu am inaintat foarte mult, deci perspectiva de a citi mai multe despre acest subiect, de la cineva avizat, caruia i-a reusit acest demers, pornind aproape de la zero, m-a facut sa jubilez. Desi am avut tendinta sa sar direct la capitolul “India”, mi-am infranat-o si am inceput, cuminte, cu inceputul, sa nu ratez vreun detaliu semnificativ care sa ma faca sa nu mai inteleg calatoria spirituala si rolul ei in realizarea Totului. Am parcurs fiecare pagina, de la inceput la final si, pentru certitudinea intelegerii depline, am vazut si filmul facut pe baza cartii.
M-am tot intrebat, de multa vreme, ce le face pe femei sa fie superficiale in scris, chiar si atunci cand modeleaza idei interesante. De ce le lipseste o anume profunzime, o anume nota de originalitate, o anume finete intelectuala care sa le urce vizibil pe scara cunoasterii, de orice fel ar fi aceasta cunoastere, astfel incat literatura lor sa fie cu adevarat mare? Am pornit de la a ma intreba de ce nu exista la fel de multe femei in literatura, (in alte forme de cunoastere gen filosofie, stiinta, muzica simfonica si multe altele nici nu mai vorbesc) cum exista barbati. Si, citind carti, articole, si, mai tarziu, blog-uri, scrise de femei, mi-au venit in minte chiar motivele din intrebarile precedente.
Si totusi, ce sta in spatele lor? Cred ca este ceva “global” la mijloc, pentru ca nu doar anumite femei au lipsurile de mai sus la capitolul literatura si cunoastere in general, ci marea majoritate. Exceptii reprezinta cele care nu au aceste lipsuri. Femeile scriu despre sentimente, despre iubiri, despre sensibilitate, fragilitate, dar si despre puterea de a lupta, despre obstacole, despre inversunare, ambitie si altele. Si barbatii scriu despre aceste lucruri si despre altele, deci, la o prima vedere, am putea spune ca nu subiectul este neaparat diferit, in functie de sex (vorbim numai de beletristica, nu de alt gen, unde lucrurile stau semnificativ diferit). Si totusi, in ciuda faptului ca se spune ca femeile au “al saselea simt”, ca ele sunt mai subtile, mai sensibile, daca chiar au aceste atribute (lucru de care eu incep sa ma indoiesc tot mai mult), nu le folosesc aproape deloc in arta lor. Barbatii, despre care se spune ca sunt mai insensibili, mai reci, mai duri, sunt, se pare, mai buni cunoscatori ai sufletului uman, cel mai probabil dintr-o mai mare inclinatie catre analiza, catre detalii, catre logica, catre a gasi explicatii pentru lucruri in loc de a le crede pur si simplu, fara motiv; ei exprima mai bine trairi, exploreaza mai profund idei, construiesc opere monumentale, precum catedralele gotice, in timp ce femeile construiesc multe casute frumos colorate, pe care le imprejmuiesc cu garduri de scandura pentru iluzia unui tot.
Societatea ne modeleaza, iar societatea spune ca femeia trebuie sa fie mama, trebuie sa fie cea care are grija de familie, asa ca, fetitele sunt in continuare crescute asa, desi societatea a evoluat, iar revolutia feminista a avut loc (partial as spune eu, pentru ca a insemnat mai multe drepturi pentru femei, egalitate de sanse, acces la locuri de munca pe care le ocupau doar barbatii etc., lucruri foarte bune si necesare, insa nu a insemnat si schimbarea mentalitatii). Cumparam, inca, pentru fetite, hainute roz, papusi cu multe randuri de haine, seturi de vase si ustensile de bucatarie de jucarie, iar pentru baieti, haine albastre, masinute, trusa cu scule in miniatura. Inca spunem, ca barbatii nu plang, numai femeile fac asta, inca credem ca, intr-un cuplu, barbatul trebuie sa castige mai mult, trebuie sa fie mai inalt, trebuie sa fie mai in varsta decat femeia, inca mai pretindem ca femeile trebuie sa gateasca (si, culmea, marii bucatari ai lumii sunt barbati!), sa faca curatenie, sa “tina casa”, chiar daca au slujbe la fel de stresante ca si barbatii sau, poate, chiar mai stresante, inca avem convingerea ca femeile trebuie sa se ingrjeasca de felul in care arata mai mult decat barbatii, inca numim sexul feminin“sexul slab”, iar sexul masculin “sexul tare”. Si, mai rau, chiar femeile cred aceste lucruri, in ciuda revolutiei feministe, in ciuda egalitatii cu barbatii pe care o cer sau chiar in ciuda superioritatii fata de barbati pe care pretind ca o au, din anumite puncte de vedere. Si iata cum, societatea, care e formata din mai multe femei decat barbati, pune limite clare, chiar daca nu admite, sexelor si manifestarilor premise acestora. Astfel, femeile ajung, cum spune vorba, “la cratita” (nu neaparat la propriu, ma refer mai mult la o stare de spirit mult prea usoara si sub potentialul lor intelectual nativ, potential in eroziune inca de la primele semne ale procesului de socializare si imposibil de recuperat dupa un anumit prag al degradarii), si pentru ca, aceasta stare le nemultumeste si nu stiu cum sa lupte cu ea, mai scriu cate o carte (“in timp ce mesteca in tocanita”, cum spunea un fost profesor din liceu, despre unele femei cu aspiratii filosofice – atunci ma deranja, dar am inteles cata dreptate avea!), pe care se chinuie apoi sa o publice si, daca asta si reuseste si cineva mai si citeste, atunci marele tel a fost atins, iar autoarea exista in alta lume decat a ei insesi. Iar daca, pe langa asta, mai are si macar un copil, coboara raiul pe pamant, iar marea opera a vietii femeii a fost infaptuita: a reusit sa imbine cariera cu familia. Ura!
Chiar daca acest scenariu nu se potriveste, ad litteram, majoritatii femeilor care se apuca de scris, reprezinta o metafora pentru nivelul cunoasterii in care acestea se scalda. Femeile fac snorkeling, plutind la suprafata apei, barbatii fac scufundari si descopera specii noi, necunoscute. Exista unele femei care fac scufundari, dar, pacate, Elizabeth Gilbert nu face parte dintre ele si nici nu pare a avea potential pentru asa ceva. Poate gresesc, o astept sa ma contrazica, desi nu stiu daca ma mai poate convinge sa o citesc alta data.
“Eat, Pray, Love” este ceea ce eu numesc “fast” literature. Americanii mananca fast food, fara limite, prin urmare, nu este suprinzator faptul ca citesc literatura pe masura. Iar alte populatii ii copiaza, alergand dupa vechiul mit al “tarii tuturor posibilitatilor”, ceea ce a facut cartea numita mai sus sa devina best seller. Cartea e comerciala, accesibila oricui stie sa citeasca; te face sa crezi ca oricine poate deveni spiritual peste noapte, dupa un ultim acces de isterie si dupa plansete pe podeaua din baie (chestiune tipic feminina, clar!), ca este simplu sa iti iei bocceaua in spate si sa pleci in lume, ca este un fleac sa devii alta persoana, intr-un an de experiente noi, fugind de greselile trecutului. Intoarcerea la sine, introspectia, cunoasterea de sine, meditatia, nu se cauta in goana. Nu devenim spirituali din disperare, iar daca ajungem intr-un loc, e recomandat sa facem asta pentru ca ne dorim sa fim in acel loc, nu pentru ca fugim din altul, care ne-a invins. Gilbert promoveaza o cautare disperata a linistii si echilibrului, or disperarea nu poate merge mana in mana cu linistea. Daca a ajuns la liniste, a facut-o prin niste procese mult mai ample, din care nu a fost capabila sa exprime nici macar a suta parte. Mai exista, desigur, si alte doua posibile explicatii: una ar fi ca nu a ajuns de fapt la echilibrul interior pe care il mentioneaza atat de superficial, prin urmare de aici si incapacitatea de a scrie cu adevarat despre aceasta experienta (trebuia, insa, sa scrie ceva, avand in vedere ca primise bani frumosi pentru cartea aceasta, in avans), iar a doua ar fi ca si-a gasit echilibrul, dar a scris intentionat o carte usoara, astfel incat aceasta sa se vanda cat mai bine (un fel de prostitutie artistica – stiu sa suna dur, dar, daca intr-adevar a minimizat o experienta atat de mareata doar pentru a o vinde, nu cred ca se poate numi altfel). Totusi, avand in vedere ce spuneam mai sus despre literatura feminina, tind sa cred fie ca nu are suficienta profunzime ca sa poata scrie altceva decat “fast” books, fie ca nu a ajuns unde si-a propus, dar nu poate admite, pentru ca publicul cere iluzi, macar.
Incep sa inteleg de ce americanii inghit tone de antidepresive; dupa ce “cumpara” astfel de povesti “inspirationale”, care ii fac sa creada ca orice se poate obtine fara prea mare efort, dau piept cu realitatea, care necesita mai multa munca decat li s-a spus si nu pot face fata.
Eu voi avea mai mare grija in legatura cu asteptarile mele legate de cartile promovate prea mult si prea bine. Si da, raman cu doza mea de misoginism, in ciuda sexului pe care, in anumite momente (cum ar fi cel de dezamagire si dispret trait cand am finalizat cartea), mi-l reneg. Argumentul meu principal este acela ca, niciodata, pana in acest moment, cel putin, nu m-a facut vreo opera feminina, din orice domeniu al cunoasterii, sa vibrez macar pe aproape la fel ca operele masculine… Sa am eu ceva defect? Tot ce se poate, dar nici macar nu are importanta.
Totusi, cateva sfaturi doamnelor si domnisoarelor care aspira sa devina scriitoare:
- centrarea pe sine, obsesia sinelui, nu duce la opere marete; poate hrani curiozitati, poate starni emotii trecatoare, dar nu ii face pe altii sa evolueze, in adevaratul sens al cuvantului; povestile noastre sunt de cel mai mare interes pentru noi insine si ne hranesc narcisimul atunci cand sunt savurate si de altii; explorarea de noi orizonturi ofera ceva cu adevarat valoros altora;
- paginile unei carti nu se scriu printre tipete de copii, aspiratoare, tocanite, cumparaturi, tipat la sotul care isi arunca sosetele in toata casa, crize de isterie etc; cand esti in lupta cu tine, sau cu altii, trebuie sa iti termini lupta, nu sa te lamentezi pe hartie, ca apoi sa te lauzi cu pseudo-reusite;
- dati la o parte barierele sexului “slab”, depasiti-va conditia, rupeti tiparele sensibilitatii siropoase, cuvintelor pompoase sau ironiei ieftine care se vrea a parea subtila! Daca nu puteti face asta, apucati-va de altceva, de exemplu, de un curs de gatit, de preferat alte feluri de mancare, in afara de tocanita!
- daca va apucati de scris avand obiectivul de a scrie o care importanta si frumoasa, care sa placa, sa fie citita de multa lume, sa se vanda bine si sa va aduca faima, mai bine renuntati, pentru ca nu poate iesi altceva decat mediocritate din acest demers! Arta nu are nevoie de public, ea tasneste la suprafata pentru ca nu poate altfel. Daca vine si aprecierea dupa, bine, daca nu, la fel de bine…
