Usa este inchisa. Nu este o usa obisnuita. Are un geam, mat, prin care se poate vedea miscarea din spatele ei. Se poate percepe, chiar daca nu neaparat cu usurinta, fericirea sau zbuciumul pe care il ascunde. Din cand in cand, o mica parte a geamului mat se poate deschide. Este o fanta mica de tot, doar cat sa permita introducerea unei mici farfurii cu hrana, pentru prizonierul din interior. Prin mica fanta, poti strecura si o privire, poate si un zambet, insa niciodata impreuna si niciodata in acelasi timp cu hrana. Nu este loc pentru toate. Pentru toate, usa ar trebui sa se deschida, iar asta nu se intampla.
Cateodata, prizonierul refuza sa primeasca ceva si nu deschide fanta deloc. Poate rezista fara hrana, de orice fel ar fi ea, multa multa vreme. Nu imi pot imagina cum reuseste. Mie imi e foame tot timpul si imi e greu sa stiu cum e altfel. Ma asez, cuminte, pe podea, cu spatele spijinit de perete. Miscarile umbrei din spatele geamului mat, ma tintuiesc acolo ore, zile, luni, pana cand timpul, se pierde, undeva in alta dimensiune. Desi regulate, mereu aceleasi, ordonate dupa criterii ce-mi par foarte bine gandite in avans, ma captiveaza intr-un mod pe care nu reusesc sa mi-l explic. Stiu, pe de rost, fiecare miscare, am invatat cam toate semnificatiile. Si totusi, nu pot pleca. Pentru ca, atunci cand ma ridic, asa, ca un facut, fanta se deschide. Iar aceasta deschidere este singura miscare pe care nu am invatat sa o prevad. Probabil pentru ca, umbra insasi, este luata prin surprindere de foamea care o cuprinde si care, cateodata, scapa controlului sau riguros. Asa ca, stau langa usa, asteptand. Am mereu, cu mine, portia de hrana, portia de priviri, portia de zambete, de vise si cateva alte lucruri mici, care pot incapea. Daca se deschide orificiul, atunci sigur umbra are nevoie de realimentare. Si nu as vrea sa ma ia pe nepregatite.
Cateodata ii vorbesc, despre orice imi trece prin cap si, din spatele usii, imi rapunde. Aud cu greu ce imi spune, din cauza obstacolului dintre noi, si probabil, la fel aude si ea. Nu ne intelegem mereu, dar realizez ca, precum actiunile, cuvintele i se repeta. Totul este ciclic. Cu toate acestea, cand mica fanta se deschide, reusesc sa ii fur si umbrei, un zambet, o privire. Iar ochii sai, la inceput tristi, se lumineaza, treptat. Si spun altceva. Cuvintele nu se mai repeta, mesajul nu mai este acelasi, este altul, este clar. Franturile de vise, zambete, priviri, reprezinta firmituri care ma hranesc si imi dau energie sa mai stau in fata usii. Cine stie, poate se va deschide de tot, intr-o zi.
Imi spune ca este zadarnic sa incerc sa deschid usa pentru a o salva. Imi spune ca balamalele ruginite nu se vor mai putea misca, dar ea a invatat sa fie fericita inauntru. Spune ca nu ii trebuie culori, e buna si umbra, pentru ca, pana la urma este umbra a ceva. Dar ceva-ul este adanc ingropat, intr-un loc la care nici macar ea nu mai are acces. Umbra pluteste deasupra mormantului esentei sale si, din cand in cand, incearca sa dea pamantul la o parte; dar mainile umbrelor sunt doar forme, imateriale, iar pamantul nu se clinteste. Ii pun la dispozitie mainile mele, esenta bogata merita efortul, atat pentru umbra cat si pentru mine, insa pentru a le putea folosi, ar trebui sa ma lase sa intru. Nu se poate, balamalele ruginite nu cedeaza. Iar ochii tristi, miscarile regulate, lipsa hranei nu pot insemna fericirea. Umbra ma amageste si se amageste. Ma asez inapoi pe podea. Maine va fi o noua zi, poate invat cum se poate inlatura rugina, desi nu sunt o persoana prea practica.
Nu mai stiu de cat timp stau aici. Imi amintesc vag, ca odata, demult, usa s-a deschis de tot, iar umbra a prins culori si a iesit. M-a privit, mi-a zambit, m-a hranit, mi-a dat totul odata, asa cum eu ii dau acum, pe bucatele, prin mica fanta din geamul mat, atunci cand ma lasa. M-a luat de mana si am plecat… iar usa si tot ce era in spatele ei au ramas undeva in urma. Pentru un moment, in tumultul lumii, mainile noastre s-au desprins, iar umbra mea a disparut. Si n-am mai gasit-o, iar drumul catre usa prin care iesise a disparut si el, sub miile de pasi apartinand altor oameni si umbre care au batatorit tot, cat vedeam cu ochii. La mult timp dupa, m-am trezit, din nou, in fata unei usi cunoscute. Oare nu cumva am atipit si am visat ca am plecat, cand de fapt sunt aici dintotdeauna? Sau visez acum si usa nu exista, iar umbra de fapt nu e umbra, ci un tot complet si frumos care imi va zambi cand ma voi trezi? Ma fée?
Moi aussi j’ai une fée chez moi
sur les gouttières ruisselantes
je l’ai trouvée sur un toit
dans sa traine brulante
c’était un matin ça sentais le café
tout était recouvert de givre
elle s’était cachée sous un livre
et la lune finissait ivre
Moi aussi j’ai une fée chez moi
et sa traine est brulée
elle doit bien savoir qu’elle ne peut pas, ne pourra jamais plus voler
d’autres ont essayés avant elle
avant toi une autre était là
je l’ai trouvé repliée sous ses ailes
et j’ai cru qu’elle avait froid
Moi aussi j’ai une fée chez moi
depuis mes étagères elle regarde en l’air
la télévision en pensant que dehors c’est la guerre
elle lit des périodiques divers
et reste à la maison
à la fenêtre, comptant les heures
à la fenêtre, comptant les heures
Moi aussi j’ai une fée chez moi
et lorsqu’elle prend son déjeuner
elle fait un bruit avec ses ailes
et je sais bien qu’elle est déréglée
mais je préfère l’embrasser ou la tenir entre mes doigts
Moi aussi j’ai une fée chez moi
qui voudrait voler mais ne le peut pas…
O sa incep cu gandul lui Platon despre neajutorarea cartii, a scrierii in acest caz: o data aruncata în lume, ea se desparte de autorul ei si intra in tacerea tautologica a textului; ea nu poate nici sa pledeze în apararea adevaratului sens si nici sa se ascunda atunci cand este cazul. Nimeni nu mai este langa text pentru a-l putea apara. Expusa si parasita, cartea „se misca în toate directiile” si este obligata sa suporte tot ceea ce se poate imagina în intervalul dintre un act de iubire si un viol, dintre sensul rastalmacit si suprema inteligenta.
Asa ca, textul tau, draga sophobia, va suporta directia in care l-am dus eu: zana pe care o vad eu este copilaria, cu multe vise, cu puritatea si inocenta ei, cu increderea de a fi asa cum suntem in esenta fara obstacole, pentru ca, copii fiind, nu le vedem rostul. Usor si cu timpul, in procesul asta de maturizare se matuieste, dar nu pleaca niciodata, e mereu acolo, asteptand sa nu mai fie doar o umbra, ci parte din noi….ca in vremurile bune si autentice :)
Interesanta directia in care l-ai dus, desi cam trista in context. Nu m-am gandit asa (poate te-au dus cu gandul la copilarie cei dou micuti din videoclip:) ), dar important e ce merge pentru tine. :)