Catre 30… in afara imparatiei lui TREBUIE

 

Mai am circa trei luni pana la aniversare. De ce ma gandesc la asta acum? Nu stiu exact. Stiu doar ca, am un sentiment de usurare, contrar a ceea ce se asteapta si ce am vazut pana acum in jurul meu. Niciun pic de tristete, panica, teama de batranete, de moarte… nimic negativ. Si imi vine sa zambesc. Asa ca, zambesc. De adolescenta am scapat de ceva ani, cel putin teoretic, insa manifestarile ei sunt prezente si cu mult dupa ce varsta adolescentei efective trece. Totusi, pana la urma trec si ele, iar maturitatea se instaleaza, intr-o forma sau alta, depinzand de fiecare persoana in parte. Usurarea vine tocmai de aici: am scapat definitiv de adolescenta si de primii ani de dupa ea, cu tot ce inseama asta. Si nu pentru ca implinesc imediat 30 de ani, cred ca este doar o coincidenta ca realizez asta acum. Dar pica foarte bine. Adolescenta si primii ani ai tineretii nu sunt ceva de dorit. Acum incep sa traiesc frumos!

Lumea nu imi mai datoreaza nimic. Si nu este nici mai buna, nici mai rea doar pentru ca exist eu in ea. Existenta mea nu este un privilegiu, in sine, pentru cei din jur deoarece, culmea!, lumea nu orbiteaza in jurul tanarului care, desi nu se cunoaste pe sine mai deloc si, pe deasupra, mai este si condus de hormoni, care astazi il ridica pe culmile fericirii, iar maine il cufunda in cele mai adanci depresii, totusi se crede unic, complex, singur in lupta cu toti ceilalti, special, dar neinteles, pururi subapreciat de cei din jur. Povestea sa este povestea tuturor, la un moment dat, este unul dintre marile clisee ale vietii. Lumea nu misca in fata spectacolului zbuciumarilor sale, spectacol util si interesant, in drumul catre sine, doar pentru cel care il traieste si total insipid, inodor, incolor pentru ceilalti, preocupati de propriile lor zbuciumari. Lumea nu imi datoreaza nimic, nu mi-a datorat, de fapt, niciun moment, indiferent ce crezut eu!

“Niciodata” si “pentru totdeauna” nu exista atat de des cum ne dorim sa credem cand suntem inca verzi. Daca suntem norocosi, o mare parte din certitudinile din anii nostri hiperactivi emotional se naruie la fel de usor cum a aparut. Acest lucru este de dorit, pentru ca ne mentinem flexibilitatea. “Niciodata” si “pentru totdeauna”, oricat ar fi de incarcate de romantism sau de dramatism si tragic, nu reprezinta decat piedici in calea evolutiei, pe care ni le punem singuri, fie din dorinta de nu iesi dintr-o stare de fapt care pare a ne indeplini dorintele si nevoile, fie din dorinta de a evita alte stari de fapt care ne-ar putea provoca cel mai mic disconfort. Realitatea, insa, ne dovedeste ca nu avem controlul si ca exista extrem de putine lucruri definitive, iar acestea, de regula, oricum nu ne plac (cel mai elocvent exemplu fiind moartea). Este cel mai bun lucru pe care il poate face realitatea pentru noi!

Bunurile ne apartin, ce cumparam ne apartine, propria noastra persoana ne apartine,   alti oameni, insa, NU. Persoanele iubite sunt libere si isi apartin doar lor insele. Toate regulile nescrise care se asociaza relatiilor dintre oameni care se iubesc sunt instrumente pentru hranirea si protectia orgoliului propriu, instrumente care intaresc nevoia noastra de control, de posesie si care transforma oamenii in marfuri care se ridica sau nu la niste standarde de calitate stabilite social. Aceste standarde nu au nicio legatura cu esenta omului si a sentimentului caruia incearca sa ii puna limite. Persoana iubita nu ne datoreaza, implicit, o lista de lucruri, doar pentru ca ne iubeste si doar pentru ca o iubim. A forta pe altul sa ne indeplineasca asteptarile, a ne forta pe noi insine sa indeplinim asteptarile altora, nu are nicio legatura cu iubirea si cu ce trebuie sa insemne o relatie. Iubirea autentica face orice regula inutila, pentru ca nu are nevoie de cadru. Autenticitatea nu apare doar pentru ca este o regula care spune ca trebuie sa fim autentici. Sinceritatea nu apare pentru ca exista o regula care spune ca ea este reteta comunicarii eficiente si a respectului pentru celalalt. Fidelitatea nu apare doar pentru ca stim ca trebuie sa fim fideli pentru a nu rani orgoliul celuilalt, care trebuie sa posede, iar daca el poseda, posedam si noi, ca doar legea recipricitatii ar trebui sa functioneze in suta la suta din cazuri. Ele sunt sau nu, iar daca ne gandim la ele, daca avem nevoie sa ne repetam cat sunt de importante, daca facem din ele principiile vietii noastre, constient, pentru asa TREBUIE, atunci ne indepartam exact de ceea ce strigam ca ne dorim. Pentru ca, daca ma gandesc ca trebuie sa fiu fidel, deja sunt infidel. Daca ma gandesc ca trebuie sa fiu sincer, deja mint, undeva, in mine. Daca ma gandesc ca trebuie sa fiu autentic, deja sunt fals. Existenta iubirii reale nu este conditionata de nicuna din componentele enumerate. Ea este undeva mai sus, peste orgoliile noastre, peste micimea mizeriilor pe care le vedem de fiecare data cand omul de langa noi incalca o asa-zisa regula. Este esential sa ne acceptam limitele. Iubirea inseamna inclusiv a admite ca nu poti satisface toate nevoile celuilalt in mod autentic si a-l lasa liber sa se implineasca, natural, in alta modalitate, venita din afara ta. Este esential sa admitem limitele celuilalt si sa nu le lasam sa ne opreasca din propria dezvoltare si propria implinire, in afara celuilalt. Negocierea comportamentelor, compromisurile care ne ataca fundamentele reale si le inlocuiesc cu fundamente construite de noi, artificial, ne secatuiesc de tot ce ne reprezinta si ne priveaza relatia de ce are ea mai de valoare, in urma ramanand o colectie de conventii sociale, goale. Ar fi frumos sa nu uitam ca sentimentele nu sunt, oricum, eterne, si sa realizam cat e de pacat sa ne mutilam propriile suflete si pe cele ale celor despre care declaram sus si tare ca sunt importanti pentru noi. Suntem liberi! Partenerii nostri sunt liberi! Daca nu putem sau nu stim sa acceptam asta, nu stim sa traim in relatii cu altii, iar asta este vina noastra! Vina de a nu fi demni sa ne ridicam deasupra mediocritatii!

Niciun esec, nicio deziluzie, nicio cadere nu se intampla exclusiv din vina altora, oricat de mult ne dorim sa credem asta, cand suntem jos. Nu se intampla nici macar, in mare parte, din vina altora. Altii pot avea o influenta, insa, de regula, aceasta este infima prin comparatie cu propria noastra vina. Intelegerea deplina a acestui lucru, extrem de simplu in esenta, inseamna pacea cu propria persoana, cu propriul orgoliu, iar aceasta pace face durerea esecului sa se diminueze considerabil. Cand inteleg cine sunt, cu bune, cu rele, cand admit ca am gresit, imi admit propria imperfectiune. Desi ne dorim perfectiunea si e frumos sa ne consideram inflailibili, imperfectiunea este cea care lasa loc pentru progres, pentru urmatorul scop, pentru urmatorul pas. Imperfectiunea este buna! Si oricum, este marea noastra fatalitate, deci, a o nega, este risipa de resurse.

 Am incetat sa ma mai razboiesc cu timpul, pentru ca trece prea repde sau prea incet, niciodata asa cum as vrea eu. Am incetat sa mai pierd timp cu lucruri, persoane, activitati care nu imi aduc valoare, ci imi provoaca pierderi. De multa vreme nu mai stiu cum este sa ma plictisesc, sa nu stiu ce sa fac, sau sa am idei insa niciuna sa nu imi placa in mod real. Si am uitat ce inseamna si sa vreau sa fac prea multe si sa am frustrari ca timpul nu imi ajunge. Mi-am propus sa ma imprietenesc cu timpul si am reusit. Daca eu il respect, ma respecta si el pe mine. Daca eu am rabdare cu el, are si el rabdare cu mine. Daca eu ii dau tot ce e mai bun in mine, la fel imi da si el. Nu mai cred ca, intotdeauna va mai exista un “maine” in care pot face tot ce nu prea am chef acum. Exista “astazi”, “astazi” conteaza cu adevarat. “Ieri” este pentru lectii de viata invatate si pentru situatii care nu se mai pot schimba, deci nu este un loc unde sa vreau sa zabovesc, “maine” este pentru obiective si planuri care s-ar putea sa mearga cum imi doresc sau nu, dar pe care mi le datorez totusi, insa “astazi” traiesc; “astazi” nu-mi permit sa ma plictisesc sau sa ma plang ca nu am timp, ar fi o tradare fata de noul meu prieten. Da, timpul este prietenul meu! Si este unul dintre cei mai frumosi prieteni pe care i-as putea avea vreodata!

Lumea nu imi datoreaza nimic. Nu trebuie sa asculte raspunsurile mele la marile intrebari ale vietii. Nu trebuie sa fie politicoasa cu mine atunci cand deraiez de la regulile sale; nu trebuie sa ma priveasca cu ingaduinta si sa se chinuie sa ma aduca pe calea cea buna. Nu trebuie sa ma ajute sa ma ridic cand cad, nu trebuie sa imi dea sfaturi, nu trebuie sa fie, in permanenta, in jurul meu si sa imi dea lectii de viata. Eu nu datorez lumii nimic. Nu trebuie sa fiu parinte, prieten bun, ruda buna, partener bun, om plin de credinta, sa traiesc dupa definitii generale. Daca unele roluri mi se potrivesc, bine, daca nu, atunci, cel mai probabil, forma in care sunt definite se va potrivi, de minune, altora. Nu trebuie sa inghit lectiile gratuite, fara legatura cu esenta mea. Nu trebuie sa ma simt prost pentru ca traiesc altfel. Am stiut asta si in adolescenta, insa aveam o oarecare teama. Am crescut, se pare. Nu trebuie sa ma schimb, sa ma cenzurez, sa ma controlez, sa ma mutilez pentru a ma adapta. Intr-o lume care nu imi datoreaza nimic, oricum nu ar conta. Iar in lumea mea, as de veni strainul prin excelenta si atunci chiar nu as mai avea nimic. De ce sa vreau Nimicul cand pot avea Totul, fara validare externa care oricum nu imi trebuie, pentru ca in sistemul meu de valori, nu isi are locul?