“What other people think of me is none of my business. One of the highest places you can get to is being independent of the good opinions of other people.” Dr. Wayne Dyer.
Nu sunt o carte deschisa. Nu ma poti rasfoi, devora si apoi pune la loc in biblioteca pe care incerci sa ti-o completezi. Paginile mele iti sunt si, cel mai proabil, iti vor ramane inaccesibile pana la final. Nu exista dictionar care sa iti explice cuvintele cu care este scrisa cartea mea, pentru ca nu te-ai documentat niciodata pentru a-l gasi. Ai incercat sa aplici reguli banale si de suprafata acolo unde ele nu se pot aplica. O oarecare aroganta te face sa crezi ca intelegi; graba de a emite judecati te determina sa crezi ca ai descoperit mari adevaruri. Ai vazut cateva cuvinte pe coperta, ai tras concluzii si ai inceput sa le folosesti, de ca si cum ar fi fost ale tale. Ai ajuns sa crezi ca le-ai inventat tu. Si nu te mai poti opri, desi cred ca este tot ce ti-ai dori. Nu stii cum. Un gol din tine nu te lasa, asa ca asterni aceleasi cuvinte, umpli pagina dupa pagina cu franturi din mine si din altii carora le-ai mai zarit fugitiv copertile si te zvarcolesti in agonie, incercand sa iti cauti esenta. Treci de la o stare la alta opusa, cu rapiditatea fulgerului incercand sa te gasesti in cioburi care nu se vor potrivi niciodata pentru a crea fereastra ta catre lume.
Stiu ca ai vrut sa intri in adancul sufletului meu. Nu stiu daca pentru a ma cunoaste pe MINE sau pentru TINE, pentru a-ti gasi propria salvare sau pentru a dovedi ca ai o mare profunzime, care iti permite sa cunosti cele mai ascunse secrete ale omului ciudat si inchis din fata ta. Ai crezut chiar ca ma iubesti, probabil. Ai uitat sau nu ai stiut cand trebuia, ca nu poti cunoaste pe altul pana nu te cunosti pe tine. Pana nu te impaci cu tine, asa cum esti, cu toate bunele si relele si pana nu te accepti, in totalitate. Incercarea de a lua ce ti s-a parut bun si dezirabil din cei din jurul tau, efortul constant de a arata numai pozitivul ti-au format o personalitate fragila, ca un joc de domino. Cea mai mica provocare, cea mai mica indoiala, cel mai mic suflu, naruie domino-ul. Am suflat la capatul sau. Provoc. Provocarile te fac sa evoluezi, zic eu, in propria mea aroganta, mare si ea, de altfel. Piesele s-au naruit in fata ochilor mei surprinsi; am vrut sa intind mana, sa opresc caderea pieselor; am vazut insa ca ele se chinuie sa cada spre mine, in incercarea de a le demonta si pe ale mele. Am vazut cum proiectezi catre mine propriile tale deziluzii. Si ochii mei au devenit indiferenti. Piesele mele nu sunt gata sa cada. Probabil nu ai vrut sa ma darami, cum nu am vrut nici eu sa te daram pe tine. Dar incercarile, si ale tale, si ale mele, lasa urme, chiar si asa, inconstiente si neintentionate cum au fost. Bazele acelui NOI pe care am incercat sa il formam nu au fost suficient de solide pentru aceasta confruntare. Si au cedat. Am evaluat gresit situatia. M-am pripit. Poate NOI s-ar fi intamplat, daca mai asteptam. N-am asteptat, temperamentul coleric are dezavantajele lui. Data viitoare voi sti.
Ai batut si, cateodata, am senzatia ca mai bati in continuare, chiar daca poate nici nu mai stii, la o usa inchisa. Parola? Autenticitatea, simplitatea, principiile si ideile proprii, forta si frumusetea interioare, autentice, menite sa duca la evolutie: a ta si a celor din jur. Bati la usa si strigi idei de imprumut, tabu-uri, nu-uri vehemente si da-uri triste si resemnate; strigatele tale par a fi doar ecourile strigatelor altora, din trecut sau din prezent, ecouri ale fricilor si furiilor autoadresate, mascate sub un “Despre asta nu se discuta, e personal” spus pe ton rastit pentru a mima siguranta de sine; ecouri pe cale sa se stinga. Iti strigi aviditatea de frumos, fara aparea sa intelegi ca el nu merge mana in mana cu haul din sufletul tau. Iar usa ramane ferecata. Am propriul ecou, nu exista ratiune suficienta pentru al doilea. Iar in NOI, nu exista secrete si lucruri care nu se pot spune, deci NOI nu existam.
Pentru experientele marete trebuie sa fii demn, am tot spus-o si o tot spun, pentru ca este unul dintre lucrurile fundamentale in care cred. Probabil ne lipseste demnitatea de a ne citi reciproc paginile si de a compune o opera comuna, mai complexa si mai presus de noi, ca indivizi. Nimeni nu-i perfect. O parte din vina imi apartine, e foarte clar. Intoleranta mea e dureroasa, o stiu. Pentru unii mai putin, pentru altii mai mult, chiar devastatoare. Mi-o asum. E pe lista mea de schimbari, pe care le-am inceput.
Pentru acest NOI, pare a fi tarziu. Nu mai pot contempla, nici macar de la distanta, dezlantuirea de emotii neintelese, cautarile disperate ale unor fundamente care ar trebui lasate sa se cladeasca natural, atunci cand e timpul, nu atunci cand vrei tu, goana neincetata dupa ceva, fara a sti dupa ce, deziluzia provocata de negasirea acelui ceva, vesnica nemultumire si neincredere in sine si in ceilalti, toate fricile care iti par de nedepasit, desi sustii ca sunt surmontabile, trebuie doar sa vrei. Vartejul pe care l-am crezut mult timp a fi de autocunoastere, imi pare acum de distrugere. Si ma vad, in continuare, in tine. In lucruri mici, dar care inseamna acelasi lucru cu cele mari.
Nu mai pot citi paginile cartii tale, pe care te chinui atat de mult sa o scrii si sa o deschizi. Cred ca, tocmai din cauza acestui chin. Stiu cum e si altfel. Stiu cum e cand un mare gol se umple frumos si natural, fara eforturi, pentru ca am ajuns la demnitatea necesara umplerii lui. Stiu cum este sa ma uit, cu sinceritate, in ochii unui prieten si sa ii multumesc ca mi-a spus unde gresesc pentru ca imi da sansa sa cresc. Stiu cum este sa vorbesc fara teama, pentru ca cel din fata mea nu va tacea, intorcandu-mi spatele, daca m-a inteles gresit sau daca m-a inteles corect, dar il doare. Stiu cum e sa iert, cu inima deschisa oameni dragi mie care ma ranesc, voit sau nu. Si, desi nu mi-o vei cere niciodata, te iert pentru tot (inainte sa te umpli de indignare ca imi permit sa spun asta, gandeste-te putin). Mai ramane sa te ierti tu.
Si mai stiu ca nu ura este opusul iubirii, ci indiferenta.
P.S. Daca ai reusit sa ajungi pana aici cu cititul, fara sa te enervezi, inseamna ca, poate, la un moment dat, drumurile noastre se pot intalni, totusi :)
Am tot citit despre ce inseamna prietenie adevarata, dar acest epilog vorbeste mai mult despre ce nu este o prietenie: agonie fara extaz, tumult de dragul tumultului fara o finalitate benefica. Este clar, o relatie armonioasa, durabila, puternica nu poate fi decat sincera, doi oameni nu pot fi legati frumos decat daca sunt deschisi, daca nu le e teama sa se dezvaluie asa cum sunt, daca nu incearca sa para mai buni, mai modesti, mai intelepti decat sunt…sustinandu-se unul pe altul vor deveni.
Altfel, totul se va fisura mai devreme sau mai tarziu, pentru ca adevarata noastra fire iese cumva la suprafata, pentru ca asa ne simtim liberi, pentru ca asa ne simtim in largul nostru. Si de ce sa nu o facem langa persoane care indragesc aceasta fire :)