In cautarea fericirii?

Cineva imi spunea, mai demult, ca despre fericire nu se vorbeste. La intrebarea “esti fericit?” nu se raspunde in niciun fel. Fericirea este ceva intim, care tine de relatia nostra profunda cu noi insine. A discuta despre propria fericire insemna a incerca sa exprimi ceva de neexprimat, ceva care nu are nevoia de a fi pus in cuvinte pentru ca isi este suficient.  Desigur, se referea, cel mai probabil, la fericirea ca parte a absolutului, a perfectului, a spriritului nostru etern. Nici acest subiect nu scapa analizei din perspectiva unitatii in dualitate, ca toate subiectele care conteaza. Sa dezbat, din nou, de ce cuvintele, parte a efemerului din noi, nu pot cuprinde eternul, deja nu mai are sens, este cat se poate de evident.

Exista curente filosofico-religioase care sustin ca fericirea se poate atinge doar prin detasare totala, prin lipsa trairilor si luptelor intense care consuma resursele individului, lasandu-l obosit si searbad, fara sa il aduca mai aproape de starea mult ravnita. Omul care se poate detasa total, este omul superior, care intelege ca esenta se afla dincolo de zbuciumul cotidian, de luptele mediocre, victoriile derizorii sau infrangerile care par devastatoare, dar care sunt, in realitate, lipsite de substanta.

Fara a incerca sa demontez aceste convingeri sau sa le diminuez valoare si validitatea, daca a trai intens, a simti, a lupta, a (te) darui inseamna mediocritate, de natura sa indeparteze de absolut, atunci imi asum mediocritatea. Pentru mine, mediocritatea definita astfel, este o alta cale. Detasarea de tot ce e “lumesc” poate fi o varianta pentru cei care asteapta desavarsirea dupa moarte. Caut ceva, dar nu asta. Poate caut alftfel de fericire. Altfel… Poate exista un altfel de absolut? Nu, nu are cum. Poate, ceea ce caut nu e fericire, poate fericirea nu este parte din absolut, poate exista si alte cai pentru apropierea de absolut, poate nu sunt una dintre persoanele inzestrate pentru a urma calea catre marele Tot. Poate, nu caut, de fapt, nimic. Dar stiu ca, pentru mine, viata fara pasiune innebunitoare este de neconceput, cu placerile, bucuriile, dar si durerile si deziluziile care pot deriva de aici.

***

A lega fericirea de iubire si iubirea de pasiune este probabil de asteptat. Orice acceptiune a fericirii in spate o iubire, pentru ceva, iar iubirea, de prea putine ori e calma, chiar daca, poate, formele ei de exprimare sunt timide; asociata fiecarei iubiri reale, este o pasiune mistuiroare, care isi poate schimba natura, poate creste in intensitate, ca apoi sa descreasca, poate chiar sa para controlabila sau stinsa, dar este acolo. Poate fi iubire sau pasiune pentru anumite principii, entitati, concepte, idei, forme de cunoastere ca dreptatea, libertatea, adevarul, divinitatea, arta, stiinta, in interpretari mai mult sau mai putin originale, in functie de deschiderea si capacitatea intelectuala a fiecaruia. Poate fi iubire, pasiune pentru o alta persoana. Fericirea, este, in mod necesar legata de iubire, chiar daca reciproca, poate sa nu fie neaparat valabila.

Ma uit in jur si realizez ca lumea in care au trait marii filosofi ai omenirii nu mai exista. De fapt, nu a existat niciodata la modul general, ci doar pentru cei cu ochii deschisi un pic mai larg. Astazi, avem principii de imprumut, principii la moda sau principii mostenite de la altii, la care nu stim exact de ce aderam, insa suntem convinsi ca exista un motiv important, profund si definitoriu pentru noi. Nu conteaza ca acestea se schimba de la zi la zi, ca se altereaza, ca se distorsioneaza pentru a se potrivi tot mai multor contexte sau, din contra, ca se incapataneaza sa reziste in timp fara niciun fel de baza si ca ne tin strans in lanturi scurte pentru a nu ne lasa sa ajungem la noi experiente care le-ar putea demonta si ne-ar putea aduce in imposibilitatea de a mai sti cine suntem si pe unde sa o luam.  Totul sub pretextul unei libertati alese si asumate. Sau sub niciun pretext, pentru ca nu ne gandim la asta. Ne impacam usor cu noi. Asta sa fie fericire? Se prea poate, fiecare are sistemul lui de referinta.

Dar, totusi, ramane ceva ce pare comun, indiferent de restul principiilor: atractia pentru celalalt. Ideea ca, un celalalt, ne poate face fericiti. Spun atractie si nu iubire, iar acest lucru nu este intamplator. Graba, dezinteresul si superficialitatea care pun stapanire pe tot mai multe relatii, fac din iubire o victima sigura a vertijului in care orbecaim. Flirtam, cu usurinta, cu oricine, ne etalam senzualitatea in fata oricui este dispus sa o admire, facem sex cu persoane cunoscute cu cateva ore inainte, ne folosim de ceilalti pentru a ne simti bine si trecem mai departe, la urmatoarea provocare. Nimic nu dureaza, nimic nu raneste, satisfactiile imediate sunt suficiente. Intelectul devine subordonat fizicului. Corpul, initial frumos, intra, la inceput intr-o stare de toropeala, o oboseala placuta, de prea plin. Usor, usor insa, oboseala devine apasatoare, fiecare experienta traseaza cate o urma tot mai adanca pe chip, iar acesta se schimonoseste pana la a nu mai semana cu cel initial. Depravarea lasa urme de nesters, fizice si mentale, insa are si darul de a intuneca judecata, incat macar acestea sa nu fie percepute de depravatul insusi. Depravatul, va fi mereu mandru de experientele sale.

Sau, in cealalta extrema, ne legam de cineva, pentru ca pare a ni se potrivi, pentru ca nu avem alta solutie mai buna, pentru ca atat celalalt, ca si noi insine, am purtat masti care sa ne faca atragatori unul pentru celalalt, pentru ca in dorinta noastra arzatoare de a ne crede altruisti, ramanem langa celalalt pentru a nu-l rani cu absenta noastra, pentru ca, la un moment dat, l-am iubit, pentru ca avem impresia ca il mai iubim inca.. macar cateodata; dar nu mai stim exact ce inseamna asta si rationalizam sentimentul cu definitii plate. Celalalt, a devenit gol de sentimente, la fel ca noi si s-a legat, cel mai probabil, din aceleasi motive. Descoperim ca lucrurile nu stau asa cum ar trebui, ca intre aparenta si esenta este o prapastie, dar mergem inainte, numind “iubire” sau “principii” marile noastre frici: frica de schimbare, frica de a o lua de la capat, frica de a ramane singuri, frica de a fi judecati de altii, frica de a-i rani pe altii, frica de -culmea!- viata fara frica. Daca ma gandesc mai bine, fricile sunt normale, omenesti; de fapt, aici nu este vorba de frica, ci de lasitate. Lasitatea inteleasa ca opusul curajului. Ne martirizam in numele unei iubiri si alegeri contrafacute, doar pentru ca, la un moment dat am simtit ceva.

Daca depravatul spune “a gresi e omeneste” si trece mai departe fluierand si fara a invata ceva din greseli, pentru ca acestea ii sunt premise, dupa cum spune dictonul latin, martirul este adeptul zicalei “greseala se plateste” si incepe prin a se autopedepsi metodic; o tine asa pana cand ajunge sa se convinga ca a ales singura cale posibila, deci trebuie sa fie multumit asa, putea fi si mai rau. Deci, mai putin rau inseamna bine. Binele e dezirabil. Martirul devine resemnat pseudo-fericit.

Marile iubiri si, prin asociere, marile pasiuni mistuie, consuma. Te lasa sa te regenerezi, dar apoi o iau de la capat si te devoreaza din nou. Marile pasiuni nu sunt niciodata greseli. Nu trebuie nici trecute cu vederea ca fiind omenesti, nici asumate cu resemnare. Ele se traiesc din plin si total. Nici depravatul, nici martirul/ resemnatul, n-au, insa, cum sa inteleaga.

***

Marile iubiri nu sunt pentru oricine. Marile pasiuni nu sunt petnru oricine. Extrapoland, erotismul nu este pentru oricine. Sexul da, erotismul, in schimb, nu. Buze strivite unele de altele pe fondul respiratiilor puternic alcoolizate, penetrari intamplatoare in bai publice, zvarcoliri pe bancheta din spate a masinii parcate laturalnic, inlantuiri vulgare pe canapele de piele din cluburi de fite, mirosul partenerului/ partenerei de ocazie, cunoscut/a la petrecerea de aseara, impregnat in cearceafurile tale, miros care nu iti starneste nici macar nostalgie, ci doar bucuria faptului ca el/ea a plecat repede dupa consumarea actului, iar tu poti sa iti vezi inapoi linistit/a de viata, celebra “tigara de dupa” care inlocuieste tacerea stanjenitoare dintre doi oameni care nu mai au ce sa isi spuna… Toate acestea nu au nimic de a face cu erotismul, ci, reprezinta triumful instinctului animalic.

Trecand din tabara depravatului in cea a martirului/ resemnatului, imaginea se schimba. Martirul va spune ca sexul nu e important. Alte lucruri sunt importante intr-o relatie. Fidelitatea. Increderea. Sprijinul reciproc. Stabilitatea. Etc. Face sex, totusi, mai rar sau mai des, probabil, de cele mai multe ori, in acelasi fel, stie ca trebuie sa dea atentie partenerului/partenerei, stie ca nu trebuie sa aprinda tigara dupa pentru ca a citit despre importanta post-ludiului. Face totul ca la carte, in “dulcele stil clasic” , iar, uneori ii si place, asta reprezentand un nesperat bonus. Ravneste la alte persoane, dar stie ca nu are voie sa se atinga de ele. Triumful autosugestiei si educatiei de sine. Victoria socializarii asupra instinctului, dar si asupra creativitatii, originalului.

Cine nu vede erotismul ca minunata forma de comunicare intre doi oameni care este, pierde un lucru esential. Da, exista sex fara iubire, exista si iubire fara sex, dar erotismul le cuprinde pe amandoua, acesta fiind si farmecul sau.

Comunicarea reala, apropierea mentala, atractia pentru tot ceea ce reprezinta persoana iubita, dezbraca de orice inhibitii. Spiritele comunica, corpurile comunica. Nu exista acte rusinoase in erotism. Cine crede ca, a explora in toate modalitatile, corpul partenerului si, implicit, corpul propriu este o rusine, un pacat, depravare sau orice altceva cu cea mai mica tenta negativa, nu a cunoscut adevarata comunicare erotica. Preconceptiile nu au ce cauta aici. Limbajul trebuie sa fie unul invatat de la zero, in fiecare cuplu. Curiozitatea si interesul pentru explorare trebuie sa fie cele de la inceputul lumii, cand nu existau morala, prejudecatile, regulile, judicatile de valoare externe. Civilizatia si evolutia ar trebui sa ne ajute numai sa ne depasim conditia de a ne reproduce si atat, sa ne traim pasiunea, fara a intreba ce urmeaza dupa, sa ne exprimam mai clar si mai deschis folosind, pe langa gtesturile mai elaborate decat ale stramosilor nostri, cuvintele frumoase pe care le-am inventat, sa purtam, in mod natural, de grija partenerului/partenerei, sa il/o facem sa se simta dorit/a, sa stim sa fim frumosi, unul langa celalalt, unul pentru celalalt. Sa facem timpul sa se opreasca, iar lumea sa nu mai existe.

Persoana care ne face sa vibram atunci cand apare, care ne da fluturasi in stomac atunci cand ne ia de mana, care ne face intregul corp sa ne inmoaie atunci cand ne saruta, care ne face sa ne pierdem in ea, sa ne identificam cu ea atunci cand se uneste cu noi, este cea cu care cunoastem adevaratul erotism. Oamenii care sar direct in pat si trec la actul sexual nu sunt mai evoluati decat animalele care intra in calduri si au nevoi care se cer satisfacute urgent.

Astazi, multi oameni nu mai inteleg erotismul din alte gesturi, care nu implica actul sexual in sine. Sarutul este unul dintre cele mai incarcate de erotism gesturi care pot exista intre doua persoane care chiar sunt pe aceeasi lungime de unda. Sarutul, cu tot ce inseamna el: tatonarea dinainte, anticiparea lui, dorinta. Pe langa faptul ca duce partenerii, mental, in alta dimensiune, sarutul poate provoca orgasm prin el insusi. Si daca nu il provoaca, reactiile declansate in noi ne aduc mi aproape de esenta comuniunii. Si totusi, oamenii se saruta tot mai putin, isi exploreaza corpurile, trairile, sentimentele, tot mai putin. Se tatoneaza mai putin inainte de a trece la fapte, discuta mai putin, se cunosc mai putin, chiar daca sunt impreuna de ani sau de cateva ore.  Desi libertatea sexuala e tot mai mare, fara sa isi dea seama, isi pun tot mai multe limite, paradoxal, si depravatul si martirul/ resemnatul, pentru ca, niciunul dintre ei nu va avea totul, in singurul context unde totul este posibil.

***

Am plecat de la fericire si ma introc la ea. A alerga in cautarea ei, a ti-o propune ca scop, este zadarnic. Revin, la persoana care imi spunea ca fericirea nu se discuta. De la aceeasi persoana, am invatat ca si fericirea si iubirea vin atunci cand esti demn de ele; nu le poti invata de la nimeni, nu le poti impumuta, nu ti le poti impune, orice s-ar spune. Si, am mai aflat, cand inca nu eram gata sa accept, si ca fiecare primeste ceea ce merita, intr-un fel sau altul.  Imi pun multe intrebari, intorc lucrurile pe toate partile, de multe ori sufar, pentru ca merit. Dar imi merit pasiunile in aceeasi masura. Si, cum spune englezul, it’s all worth it!