Cat de ciudat imi suna vocea! Am tacut mult, secole, vieti intregi, parca. De fapt, nu stiu daca am vorbit vreodata. Mi-am auzit numai gandurile, intreband, raspunzand, criticand, laudand, amenintand, consoland, torturand, vindecand. Le-am ascultat, indelung, atat revolta, cat si tacerea. Fara cuvinte.
Nu stiu cand am invatat sa vorbesc. Nu am, inca, certitudinea ca stiu totusi sa o fac. Cuvintele ies greu, de parca nu le-as sti dinainte, ci le-as inventa pe loc, pentru a reda un sens cu mult indepartat de ele..
Razboiul dintre tacere si cuvinte este unul dificil. Gandurile simt teama expunerii; se retrag, se strang, se micsoreaza, se abstractizeaza, parca pentru a nu putea fi prinse in cuvinte si expuse. Sau mi se invalmasesc in minte, cu repeziciune intentionata, astfel incat, daca apuc sa spun ceva, sa nu poata fi totul; sa fie cat mai putin. Daca spun totul, ce imi mai ramane mie? Tacerea apara gandurile. Cuvintele incearca, timid, sa cuprinda ce pot din aceste ganduri, aflate pe pozitie mult mai puternica, prin experienta si logevitatea tacerii care le protejeaza, incearca sa le exprime pentru a-si indeplini rolul primordial, de a crea legaturi. Legaturi necunoscute tacerii, care isi este suficienta siesi.
Cuvintele: oricat de mult am vrea sa credem, la un moment dat, ca tacerea poate reprezenta un raspuns, nimic nu este mai indepartat de adevar. Tacerea indeparteaza, izoleaza. Nu poate exprima altceva decat nimicul. Tu, tacere, esti lipsa, prin excelenta!
Tacerea: exprimarea te face vulnerabil. Te expui in fata altora, iar acestia nu vor intelege niciodata, cu adevarat, ceea ce spui, ci ceea ce vor ei, ce pot ei. Si te vor judeca. Si vor incerca sa te raneasca si sa te abata de la drumul tau. Chiar daca nu iti pasa, tot nu castigi nimic, doar pierzi timp inutil. Sunt lucruri, despre care nu se vorbeste niciodata. Sunt intime si asa trebuie sa ramana!
Cuvintele: tabu-urile pe care ne place sa le numim “lucruri intime” pentru a nu le recunoaste negativismul, teama de a nu pierde controlul, limitele de tot felul, acestea ne fac sa ne pierdem identitatea. Daca decizi ca nu vorbesti despre ceva, pentru ca ti-e teama de neintelegere, critica, judecati de valoare, oare acel lucru, despre care nu vorbesti, castiga in valoare? Iar daca vorbesti, pierde din valoare? Daca este asa de usor influentabil, inseamna ca nu are valoare intrinseca si nu merita pretuit atat de mult. Valoare nu e data de comunicare, nici luata de ea. In plus, nu spune nimeni ca trebuie sa vorbesti cu oricine.
Tacerea: De unde stii cu cine merita, si cu cine nu? Daca gresesti?
Cuvintele: Incerci si afli. Cand apare persoana potrivita, ea iti va semnala acest lucru, chiar daca nu o face, neaparat, in felul in care te astepti. Uneori, persoana potrivita poate veni aducand o mare bucurie, alteori, o mare durere. Daca aduce ceva “mare” pentru tine, atunci merita incercat.
Tacerea: Ca sa nu ai tabu-uri, ar trebui sa spui tot? Sa arati tot ce esti? Atunci ce iti mai ramane tie?
Cuvintele: nu vei inceta niciodata sa evoluezi, nu “te vei termina”, niciodata, vei avea tot timpul ceva de spus celor care conteaza si ceva ce iti ramane doar tie, fie pentru ca asa vrei, fie pentru ca nu ai apucat inca sa spui. Te poti cunoaste prin introspectie, dar si comunicand, cu adevarat. Comunicarea te apropie, apropierea te transforma.
Tacerea: si daca nu vreau sa ma transform? Daca imi e destul? Poate nu vreau nimic altceva. Vreau ca totul sa imi ramana mie. Imi e destul.
Lupta continua, e grea si de durata lunga. Dialogul e nesfarsit si, oricum, greu si inutil de reprodus mai mult de atat. Ambele perspective sunt parte din mine, asa ca nu exista victorii zdrobitoare.
Gasesc in mine un curaj pe care nu am crezut ca il am. Cuvintele ies greu, dar devin tot mai sigure. Pentru ca, in mod surprinzator, si-au gasit ecou. Iar gandurile incep sa se arate tot mai curajoase, la randul lor, asa ca inlatura protectia tacerii. Iar eu vorbesc! Vorbesc fara a-mi pierde identitatea. Si cineva chiar ma asculta, ma priveste si cu curiozitate, si cu dezaprobare, si cu intelegere, si cu revolta, si cu nelamurire, si cu subinteles. Cuvintele formeaza imagini. Ma priveste si ma vede asa cum sunt, asa cum nu m-a mai vazut nimeni. Se sperie. Dar nu pleaca privirea, ma asculta in continuare. Si ma vede in continuare, tot mai clar. Crezuse ca stie sa vorbeasca. Am ajuns in alta dimensiune. Invata sa vorbeasca, impreuna cu mine pentru ca duce acelasi razboi. Vorbeste la randul sau. Iar eu ascult cu aceleasi contradictii: curiozitate, dezaprobare, intelegere, revolta, nelamurire, subinteles. Cuvintele si ideile noastre se ciocnesc mai des decat sunt in acord. Paradoxal, asta nu ne indeparteaza, ci ne intriga si ne face sa exploram mai departe. Diferentele de gandire aduc in prim plan perspective noi. Acceptate mai greu sau mai usor, aceste perspective ne completeaza viziunea. Evoluam si e bine.
Propria mea voce ma sperie, dar aleg sa merg mai departe. Sa vad ce-o sa iasa. Pentru ca pot tacea, din nou, oricand, pe cand alta sansa de a vorbi, cine stie daca voi mai avea… Poate undeva, intr-una dintre vietile dinaintea marii taceri, am stiut sa vorbesc. Cineva m-a invatat, iar acum, cineva ma ajuta sa imi amintesc.
