- Naiba sa o ia de bricheta! Hei, amice! Ai cumva un foc? Hei! Scuza-ma ca te deranjez! Ai un foc? Stii, bricheta mea…
- Grozav, tocmai acum ti-ai gasit sa vii aici! Cine putea banui ca mai e cineva in cladire la ora asta?
- Care e problema ta? Daca nu ai o bricheta sau ai si nu vrei sa imi dai, desi ar fi cam ciudat, poti sa spui asa. Nu trebuie sa te enervezi si sa te ratoiesti la mine. Pana una alta, nu e interzis sa ies pe acoperis sa iau o gura de aer.
- Am zis eu ca ar fi interzis? Momentul e prost ales, atata tot.
- Te rog sa ma scuzi, atunci! Nu stiam ca ai inchiriat acoperisul numai pentru tine in aceasta noapte minunata. Te las… dar numai vreo doua minute, pana cobor in birou sa imi iau alta bricheta. Apoi, ma intorc. Daca nu iti convine, e problema ta. Uite, te poti preface ca nu sunt aici. Tu stai si meditezi sau mai stiu eu ce faceai acolo inainte sa vin, iar eu ma duc in celalalt capat, imi fumez tigara si imi limpezesc mintile. Noaptea e inca lunga, iar munca… nu mai spun. Termenul limita pentru proiect….
- Uite, ia bricheta mea si aprinde-ti tigara, apoi mergi si limpezeste-ti mintea. Chiar nu am chef de vorba.
- Multumesc! Dar tafnos mai esti! Lucrezi in cladirea asta? Ca nu tin minte sa te mai fi vazut. E drept ca se perinda multa lume pe aici…
- Uite ce e, probabil ai ramas ultima la birou si, ca orice femeie care se respecta, trebuie sa ai mereu ceva de spus si pe cineva sa te asculte. Nu-ti port pica pentru asta, e in natura ta, totusi, pari suficient de inteligenta incat sa iti dai seama ca n-am chef de vorba. A, stai… de fapt nici nu trebuia sa te chinui prea mult sa deduci pentru ca, hm, tocmai ti-am spus acum cateva secunde, cat se poate de clar! Asa ca, ia-ti tigara si imbolnaveste-ti plamanii mai incolo!
- Ia te uita, esti si ironic acum! Sunt sigura ca te consideri foarte spiritual si atragator. Dar nu prea esti coerent. Daca eu imi imbolnavesc plamanii fumand, tu de ce ai o bricheta la tine? Sa nu-mi spui ca, in caz ca ti se face frig aici, pe acoperis, vrei sa faci foc de tabara. Nu de alta, dar daca e asa, ai uitat ceva esential: lemne, carbuni sau altceva care poate intretine arderea. Asa ca, pun pariu ca o cam arzi ca si mine, nu?
- Crezi ce vrei. Oricum n-are importanta, atata timp cat crezi la celalalt capat al acoperisului.
- Nu mi-ai spus daca lucrezi aici…
- Ah, si tocmai plecai. Te rog, nu ma lasa sa te opresc. Si daca totusi te retin, spune-mi cum fac asta, ca sa incetez urgent!
- Sarmul tau ma dezarmeaza total! Cred ca o sa mai stau putin, placerea companiei tale e imensa! Ia zi, ce cauti pe acoperis la ora asta? Pozitia in care stai, e destul de periculoasa. Asta daca nu cumva… Ia stai! De ce esti cocotat pe balustrada? Ai de gand sa cobori, cumva… pe partea cealalta?
- Oau, cum de te-ai prins? Cred ca esti foarte obosita dupa ce ai gandit asa intens.
- Pfff! Pe bune? Esti aici sa iti faci felul?
- Nu, vreau sa invat sa zbor. Mama e deja in tarile calde, deci, daca vreau sa o mai vad, ar fi cazul sa ma pot deplasa cu propriile mele aripi, nu crezi?
- Trebuie sa recunosc ca ai un simt al umorului bine pus la punct pentru cineva care vrea sa dea coltul, deci cineva satul de viata… Nu prea se potrivesc lucrurile.
- Nimic nu-ti scapa!
- Nu pot sa nu intreb, imi pare rau de cliseu, dar daca tot discutam despre asta…. De ce?
- De ce, de ce… Femeile… Mereu sa stie ele de ce. Te roade curiozitatea. De ce te intereseaza? Cu ce te ajuta informatia? O sa incerci sa imi demontezi argumentele, sa imi spui ca viata e frumoasa si merita traita, ca nu am dreptul sa decid eu cand sa mor, ca pacatuiesc, ca las in urma oameni care ma iubesc si alte nimicuri de felul asta? Daca asta planuiesti, nu te chinui! Mi le-am spus deja singur; si totusi, iata-ma aici, deci…
- Cine a zis ca vreau asa ceva?
- Atunci ce vrei? Stiu ce nu vrei: sa pleci si sa ma lasi in pace, asta imi e deja clar.
- Vreau sa stiu de ce si de ce acum.
- De ce nu? De ce nu acum? Daca nu acum, atunci cand?
- Haide! Ce ai de pierdut daca imi spui? Daca chiar e un motiv jenant, mcar n-o sa mai fi aici cand vor rade de tine sau te vor considera patetic toti avizii de orori care se uita la stiri. Asta daca eu decid sa vorbesc cu reporterii si sa le spun povestea ta.
- Acum ca ai zis asta, m-am linistit si am incredere deplina in tine. Stii, eu am fugit de acasa cand eram foarte mic si acum vreo cateva luni, am intalnit o femeie, cu mult mai in varsta decat mine, de care m-am indragostit. Si m-am culcat cu ea, la ea acasa, doar ca, intr-o zi, a venit barbatul ei si ne-a prins. Evident, a urmat o lupta intre mine si el, a vrut sa ma omoare, insa eu, fiind mai tanar si mai puternic (merg si la sala, stii?), l-am omorat pe el. Dupa care, cautand niste haine cu care sa imbrac cadavrul, ca sa nu se vada ca le-am rupt pe celelalte in timpul luptei (stii, politia imi poate gasi fibre din ele sub unghii si, la puscarie cu mine!), am dat peste niste acte intr-un sertar. Si nu mica mi-a fost uimirea cand, mi-am gasit certificatul de nastere. Vai, femeia cu care ma culcasem era mama mea, iar barbatul pe care l-am omorat, era tata! Cum sa mai traiesc asa?
- Fascinanta poveste! Dar mama ta nu era in tarile calde? Sigur mai vrei sa zbori la ea, in conditiile astea?
- Esti atat de amuzanta incat imi e teama ca voi cadea de aici din cauza rasului. Imi e teama pentru tine, s-ar putea spune ca m-ai omorat.
- Apropo, nu ne-am prezentat, insa lasa-ma sa ghicesc numele tau: Oedip, nu? Eu sunt Antigona. Imi place tragedia greaca si mie, la fel de mult ca tie. Esti un mare talent; ai reusit sa aduci in zilele noastre povestea lui Oedip, cu detalii ca mersul la sala, certificatul de nastere, eventuale probe ale criminalistilor. Esti ingenios, dragul meu Oedip!
- Ia te uita, ai citit ceva la viata ta. Sau ai vazut filmul… oricum, bravo tie! Cultura te va duce departe!
- Bine, nu vrei sa imi spui de ce, nu-i nimic. O sa iti spun eu ceva: nu sunt suta la suta convinsa ca vrei sa mori. Daca vroiai, sareai deja. Daca nu sari in primele secunde, sansele sa mai sari descresc semnificativ cu fiecare minut care trece. Daca erai hotarat, nu te mai gaseam aici.
- Haha! Da, ai dreptate. Unde ai citit asta? In vreo revista pentru femei? Parca vad si tittul: “Cum sa iti dai seama daca iubitul vrea sa se sinucida – cele mai cunoscute 10 semne”. Dar, vezi tu, nu se aplica pentru ca nu sunt iubitul tau. De fapt, nu ma cunosti absolut deloc, asa ca nu poti stii daca sar sau nu.
- E demonstrat statistic…
- Statistica, numere, proiecte, asta e tot ce stii? De fapt, nu ma mir, doar lucrezi la ditamai firma, cu cifre, nu cu oameni.
- Ei, s-ar putea sa fii surprins.
- Cum m-ai putea surprinde tu? E clar ce incerci sa faci. Intai ma intrebi de ce, sperand ca eu ma voi confesa, ma voi descarca si voi pleca incurajat ca viata poate fi mai buna si ca trebuie sa imi mai dau o sansa; vezi ca nu merge, apoi incerci sa folosesti psihologia inversa, sa imi spui ca oricum nu vreau sa mor, poate poate inteleg asta si plec de aici fericit, iar tu iti vezi linistita de munca ta robotica pana dimineata, ca tot n-ai viata personala, daca la miezul noptii inca mai esti la serviciu. Moartea mea ti-ar zdruncina rutina, dar ar fi si un esec pentru tine; sigur te crezi buna si altruista, probabil ai vazut si multe filme americane si ai citit psihologie de doi lei, asa ca esti sigura ca ma poti convinge sa renunt la ceea ce vreau sa fac. Vrei si ai nevoie sa ma salvezi, ca sa iti creasca respectul de sine si sa atragi admiratia altora!
- Perspicacitatea ta este de-a dreptul uluitoare! Esti un fin psiholog, spre deosebire de mine, evident; ai reusit sa imi intri in adancul sufletului si sa imi descoperi cel mai intim secret: imi doresc sa fiu admirata, adorata, sa fiu urcata pe piedestalul altruismului! Am trait toata viata pentru a te intalni si salva! Ce bine ca ai aparut, altfel, eram silita sa stau eu pe balustrada in locul tau, pentru ca viata nu ar mai fi avut sens!
- Patetica negatie! Totusi, trebuie sa recunosc ca nu imi vorbesti cum m-as astepta. Nu pari ingrijorata ca m-ai putea enerva si as putea sari doar ca sa scap de gura ta.
- Nici nu sunt ingrijorata absolut deloc! Nici tu nu pari deprimat, ba chiar esti foarte lucid, deci, daca decizi sa sari, nu va fi din cauza a ceva ce am spus eu. Daca, intr-adevar, contrazici statisticile si sari dupa ce stai o ora la palavre cu o necunoscuta, atunci clar este vorba de o hotarare luata, pe care nici eu, nici altcineva nu ar fi avut cum sa o schimbe. Iar daca, pana la urma, confirmi statisticile si nu sari, din nou nu va fi datorita mie, ci unui motiv din interiorul tau, mai exact din lipsa unui motiv suficient de puternic pentru a nu mai trai. Vezi, eu nu am nicio influenta asupra ta si ar fi o prostie din partea mea sa cred altfel. Nu ma interesa decat sa stiu de ce, ce te-a adus aici.
- De ce e asa important?
- De ce raspunzi la o intrebare, cu alta intrebare?
- Pentru ca esti egoista. Vrei sa iti hranesc curiozitatea.
- Da, dar este pentru un scop nobil, mai mare decat tine, daca iti poti inchipui asa ceva… stiu ca e greu!
- Adica? Cum ar folosi argumentele mele pentru un scop mai mare decat mine, asa cum spui?
- Pai, e simplu. Mi-ai face mie un bine. Mi-ai oferi informatii pretioase.
- Sigur, imi traiesc ultimele minute numai pentru a te satisface pe tine si curiozitatea ta! Sunt aici pentru a-ti da tie si prietenelor tale imbracate dupa Cosmopolitan subiecte de discutat la o cafeluta. Sigur ti-as face un mare bine, doar ti-as da material pentru o discutie extrem de interesanta, care te-ar ajuce instantaneu in centrul atentiei prietenelor tale simandicoase, pe care sigur le ai, orice business woman are grupul ei cu care face girls nights out. N-ai vrea sa chemam si televiziunea, sa fii filmata cum incerci sa ma tii de maneca, dar eu, nebunul, ma dezbrac de pulover si sar totusi? Ar fi o lovitura de teatru in grupul tau de femeiusti de business ziua si de club, noaptea.
- Din nou, imensa ta capacitate de analiza ma da pe spate! Ma uit la tine, te ascult si parca ma vad in oglinda, atat de bine m-ai descris! Daca decizi sa te arunci, breasla psihologilor va pierde un geniu pe care nici nu a apucat sa il descopere! Daca mai stai putin aici, fug la birou sa iau un reportofon sa inregistrez aceste cuvinte de duh pentru posteritate. Vei fi apreciat postum, fara cea mai mica indoiala!
- Nici macar nu esti asa greu de citit! Hainele de pe tine, toate de firma, singura masina din parcare, care se vede de aici si care sigur iti apartine e una pe care n-ai putea sa ti-o permiti fara un salariu urias, parul tuns rebel, dar totusi aranjat perfect, ca doar la munca ai o imagine de pastrat. Toate striga: femeia corporatista, plina de success, singura, pentru ca nu are nevoie de o relatie stabila cu un barbat, doar toti barbatii sunt niste nemernici, iar femeia poate fi puternica si singura, care se distreaza vineri seara in club cu prietenele, iar in week-end merge la shopping. Daca ai citit Sofocle, la un moment dat, acel moment pare departe. Ma mir ca mai tii minte cine e Antigona!
- Ei bine, domnule “Stie tot”, nu esti un psiholog atat de fin cum mi-am inchipuit. De fapt, daca ma gandesc mai bine, cand am spus ca ai fi, era o ironie. Acum inteleg si mai clar de ce.
- Da, vei nega, bineinteles. De ce? Ti se pare ca te-am descries intr-un mod care nu iti face cinste? Nu dai bine in fata mea? Ce importanta are? Oricum in cateva minute, nu voi mai fi… Nu va trebui sa stie nimeni ca ai intalnit un nemernic care a indraznit sa iti atace pseudo-valorile.
- Crezi foarte puternic in lucruri pentru care nu ai dovezi. Tragi concluzii pripite. Daca asta te caracterizeaza, la modul general, atunci nu stiu daca ar trebui sa stai pe balustrada… Poate ti-au scapat lucruri esentiale.
- Pff!
- Masina pe care ai vazut-o in parcare este a sefului meu. A plecat la cina cu niste parteneri de afaceri si a lasat-o aici pentru ca va consuma bauturi alcoolice si nu va putea conduce. Hainele mele, de firma, sunt un fel de uniforma. Mi se spune ca avem o imagine de pastrat, in fata clientilor, in fata partenerilor; trebuie sa aratam ca firma este prospera; lucru care, de altfel, are sens. Dar am garderoba de uniforme aici, nu acasa, pentru ca uniforma nu ma reprezinta. In fiecare dimineata vin imbracata sport si ma schimb la birou. La plecare, imi reiau hainele simple. Si nu, nu vin cu masina, ci cu metroul si pe jos. Imi place ca, in anumite zile, sa interactionez cu oameni, sa ii vad in drumul lor spre munca, poate chiar sa intru in vorba cu unii; in alte zile, imi place sa ascult muzica in casti sau sa citesc o carte buna in metrou. Mult mai bine decat sa stau o ora la volan, enervandu-ma in aglomeratie. Cat despre femeia corporatista de success… Imi fac treaba. Si imi place ce fac. Nu imi place mereu cum se intampla lucrurile, dar aleg sa fiu aici pentru partile bune. Iar in week-end, de regula, in loc sa merg la shopping, merg sa ma reculeg la mormantul prietenului meu. Am avut si viata personala, deci. Si, apropo, e vineri seara… Daca nu cumva aici, pe acoperis, s-a deschis de curand cu club de fite si am aterizat in el fara sa imi dau seama, cred ca ma aflu in cu totul alta parte decat unde ai spus tu ca imi petrec serile de vineri. Dupa cum vezi, nu prea ai nimerit-o.
- Mda. Desigur, ai putea sa ma minti..
- De ce as face asta?
- Asa, ca sa imi arati ca gresesc.
- De ce mi-as dori asa ceva? Nu-mi pasa ce gandesti despre mine. In definitiv, nu ma cunosti.
- Bine, poate am judecat pripit. Probabil nu m-ai minti, mai ales, nu cred ca ai spune ca mergi la mormantul prietenului, ar fi o minciuna cam stupida. Nu mi-am propus sa te cunosc, ce-i drept. Am spus si eu, ce era simplu de spus. Tu stii mai bine cat e adevarat si cat nu.
- Multumesc, macar atat sa stiu si eu. Pe toate celelalte, ar trebui sa le stii tu. Ca doar de asta vrei sa pleci din aceasta lume, plin de seninatate.
- De ce insisti sa stii ce sta in spatele alegerii mele?
- Pentru ca vreau sa cred ca o faci pentru ca are sens… pentru tine.
- Pentru fiecare sinucigas, moartea are sens, altfel n-ar alege-o.
- Ai crezut intotdeauna in sinucidere? Ca optiune pentru atunci cand nu mai poti trai in lumea asta?
- Nu cred ca m-am gandit la asta, decat in ultima perioada…
- Uite, eu cred! De asta vreau sa stiu!
- Crezi… ce?
- Cred in sinucidere, ca drept al omului asupra propriei vieti. Cred ca noi suntem cei care ar trebui sa alegem, in functie de felul in care ne traim vietile, daca merita sa mai continuam sau nu; daca merita pentru noi.
-Ia te uita! Incredibil! Si eu care te credea simpla si conventional! Chiar asta crezi?
- Da!
- Deci, nu incerci sa ma salvezi?
- Nu. Nu am dreptul sa fac asta. Viata ta iti apartine. In plus, nu iti sunt apropiata, incat sa te plang sau sa ma doara lipsa ta…
- Dar daca te-ar durea? Daca tu, care crezi in sinucidere, ai fi fata in fata cu cea mai importanta persoana din lume pentru tine, iar persoana aceea ar vrea sa moara, ai incerca sa o salvezi?
- Probabil ca, suconstientul si inconstientul, partea irationala din mine, marele egoism care se gaseste in fiecare dintre noi, ar incerca asta. Pentru ca as vrea ca persoana sa ramana langa mine, pentru mine. Pentru ca pe mine m-ar durea cand n-ar mai fi, nu pe el sau ea. Probabil i-as ignora motivele, chiar daca ele ar fi valide si as incerca sa le trec prin filtrul meu pentru a gasi o solutie; o solutie pe care persoana pe care o iubesc sa o ia in considerare si sa o incerce pentru a-si rezolva problema si pentru a nu pleca… De langa mine… Probabil m-as agata cu disperare si i-as cere sa nu ma paraseasca, desi nu e corect.. desi mi-as incalca principiile si ideea in care cred. Rational, ar trebui sa fiu capabila sa las persoana sa plece, daca asta isi doreste. Pentru ca e dreptul sau. Nu sunt sigura ca as putea, probabil as incerca sa o conving ca nu asta isi doreste de fapt… dar mi-as dori sa pot sa nu insist, sa pot sa nu incerc nimic, pentru ca, la randul meu, mi-as dori sa fiu lasata sa mor, daca asta as alege.
- Deci totul ar fi legat de tine….
- Asa cred… Desi sunt convinsa ca, daca as fi pusa in situatie, as crede ca o fac din altruism. Probabil ca par incoerenta rau…
- Ba, deloc! Nu exista altruism pur. Chiar si atunci cand oferim ceva altcuiva, cand facem ceva pentru altcineva, de fapt totul este legat de noi, indiferent daca ne dam sau nu seama. Oferim in ideea de a primi inapoi, nu neaparat acelasi lucru, dar macar bucuria de a fi fost de folos. Si asta este o forma de egoism in altruism. Tot ce facem ne reprezinta, are legatura cu noi, izvoraste din noi si este, intr-un fel sau altul, pentru noi.
- Ai dreptate. De aici si dorinta mea de a sti de ce esti aici. Stiu ca te folosesc, intr-un fel. Dar nu imi pari genul de sinucigas disperat care incearca sa dovedeasca ceva sau care fuge de ceva dupa o dezamagire, o depresie. Esti incredibil de lucid, poti glumi… E ceva ciudat la mijloc, ceva ce nu imi explic, ceva ce nu am gasit in nicio carte. Durkheim nu a scris despre tine, desi credeam ca a surprins toate categoriile de sinucigasi si motivele lor…
- Durkheim, da! A inteles multe lucruri, insa doar la suprafata. A luat in considerare factori sociali care il pot determina pe om sa se sinucida. Sau, a considerat sinuciderea o forma de nebunie. Pot intelege aceste limitari. Cateodata, nici oamenii cei mai inteligenti nu reusesc sa patrunda in anumite cotloane ale gandirii individului, in ceea ce il face pe individ unic si diferit de toti ceilalti. Durkheim a fost sociolog, a cautat reguli generale, valabile pentru o gama larga de subiecti. Nu neg ca ceea ce a scris este valabil si corect statistic. Insa, mai sunt si exceptii… Sau poate nu.
- Cum nu?
- Pai, gandeste-te! Pana la urma, suntem ceea ce suntem si datorita sau din cauza societatii si mediului in care traim. Venim cu zestrea genetica, insa nu putem fi izolati de influentele sociale si nu ne putem dezvolta, in vid, doar pe baza materialului cu care venim inzestrati. Asa ca, daca eu am ajuns sa stau aici, fata in fata cu propriul meu sfarsit, putem infera ca acest lucru se datoreaza si anumitor factori sociali. Da, acestia sunt combinati intr-un mod unic si, cel mai probabil, irepetabil, cu trasaturile mele de personalitate, cu ceea ce am eu unic in aceasta lume. Daca nu se va mai naste cineva identic cu mine, atunci aceasta combinatie nu se poate repeta, deci cauza alegerii mele nu va mai putea apartine si altcuiva. Dar asta nu il contrazice pe Durkheim, pentru ca, factorul social are un rol.
- Da, sa spunem ca asa este.
- Chiar asa este! Daca o luam pe cealalta parte, sinuciderea ca rezultat al nebuniei, Durkheim poate avea din nou dreptate.
- Cum? Vrei sa imi spui ca esti nebun? Ca suferi de dementa? Mi-e greu sa cred asa ceva, de fapt, nu greu, imposibil! Nu ai cum sa fii nebun si sa vorbesti cum ai vorbit. Da, probabil sunt nebuni cu acte in regula care se sinucid, dar la tine, clar, asta nu se aplica!
- Ba, se poate aplica! Nu sunt nebun, nu in sensul clinic al termenului, dar asta stiu eu; cei care m-au cunoscut, cei care vor vedea stirea despre moartea mea, cei care vor cauta si nu vor gasi bilet de adio vor crede ca am fost nebun, chiar la modul clinic. O parte dintre ei se vor simti vinovati ca nu au vazut semnele, pe care, dupa ce nu voi mai fi, li se va parea ca le vad clar in comportamentele mele trecute. Egoismul lor ii va teroriza. “Bietul de el, avea probleme serioase, probleme psihice, iar eu nu le-am vazut, eu nu l-am putut ajuta; eu sunt, poate, partial responsabil pentru moartea lui.” EU, EU, EU, cum spuneam si mai devreme. Pana la urma, vor avea dreptate; da, intr-un fel sunt nebun. Putem extinde sensul nebuniei si o putem defini ca anomalie. Normalitatea este data de majoritate. Majoritatea oamenilor nu se sinucid, de unde rezulta ca nu este normal sa te sinucizi. Daca faci un lucru care nu este normal, esti anormal, deci poti fi considerat nebun, dupa definitia extinsa pe care am agreat-o.
- Sa fim seriosi! Nu la asta se referea Durkheim..
- Mda, dar incerc sa fiu amabil cu el si sa ii dau dreptate. Hehe!
- Deci nu ai lasat niciun bilet, nicio explicatie?
- Nu. De ce as face-o? Nimeni dintre cei carora m-as putea adresa nu ar intelege, ci ar reactiona exact cum ti-am spus putin mai inainte. Si cu bilet, si fara, tot nu ar fi mai clare lucrurile. Cat despre acceptarea deciziei mele, nici nu se poate pune problema. Absolut toti cunoscutii m-ar condamna si nu mi-ar interprepta alegerea ca fiind exercitarea unui drept, ci ca nebunie, dovada de lasitate, fuga si, mai rau, ca un pacat. Pacat in fata cui, ma intreb?
- In fata lui dumnezeu, ma gandesc. Cam la asta se refera pacatele, nu?
- Da, dar vezi, aici e lucrul interesant si banal totodata, prin frecventa lui. Ei stiu ca eu sunt ateu. Deci alegerea mea nu poate fi niciodata un pacat in fata unei divinitati. Asta nu ii impiedica, insa, sa propage totusi, asupra mea, divinitatea lor si sa imi categoriseasca actiunile conform regulilor scrise sau nescrise dupa care actioneaza ei in relatia cu aceasta divinitate. Ei nu se pot separa de ceea ce cred, isi considera credinta ca fiind universal justificabila, valabila, necesara si suficienta, motiv pentru care, alegerea mea de a muri nu poate avea niciodata o alta semnificatie decat cea de pacat, de anomalie. Nu pot fi decat un om care si-a pierdut calea, care s-a indepartat de credinta, un pacatos. Mai pot fi un las, care nu poate face fata provocarilor vietii si decide sa plece, sa aleaga calea usoara. Sau un nebun, care si-a pierdut capacitatea de a rationa. Sub nicio forma nu pot fi vazut ca ceea ce sunt: un om liber! Un om care are drepturi asupra vietii sale. Un om cu liber arbitru.
- Trebuie sa iti dai seama ca astfel de idei sunt greu de digerat de oamenii “normali”, majoritari. E normal, strict din prisma frecventei, ca oamenii sa te judece dupa principiile lor. Trebuie sa fii destul de inteligent, deschis la minte si orientat catre analiza, introspectie si nevoile celorlalti, ca sa poti sa iti lasi deoparte propriile principii si idei si sa incerci, macar pentru cinci minute, sa intelegi alta perspectiva. In special, daca perspectiva aceea contrazice flagrant ceea ce crezi tu. Majoritatea oamenilor nu au aceasta capacitate, de unde deducem, conform rationamentelor tale, ca aceasta capacitate nu este una normala. Hehe!
- Dar, te intreb, cati oameni nu si-au pierdut demnitatea, identitatea, principiile, esenta, ramanand sa traiasca in mizerie, fizica, morala? Cati, din aceasta cauza, nu au regresat social si chiar intelectual pana aproape de mamiferele din care se trag sau chiar mai jos de ele? Cati n-ar dori de fapt sa aiba luxul de a putea face alegerea pe care o fac eu, insa nu il au, pentru ca le e frica de dumnezei, de iaduri, de anumite planuri marete pe care altii, mai mari si mai puternici, le au pentru ei, frica de faptul ca nu au dreptul sa renunte la viata, doar pentru ca viata nu e ceva ce au ales ei, ci ceva ce le este dat, deci trebuie indurat pana la capat, in orice conditii? Frica paralizeaza gandirea, incat decazutii nici nu inteleg in ce stadiu au ajuns si se ascund sub clisee care afirma valoarea vietii. Oare nu ei sunt, de fapt, lasii? Oare a te scalda in mizerie, de orice fel ar fi ea, dar in special morala, spirituala, intelectuala este o virtute? O dovada de curaj? Faci cuiva vreun bine? Lasi ceva pozitiv in urma ta? Incatusarea spiritului si intelectului da vietii valoare?
- Ca sa iti continuu ideea, intr-o nota mai cinica, as spune ca doar consumi resurse degeaba. Uite, un motiv de a te sinucide: imi dau seama ca sunt inutil pe pamantul asta, deci ce-ar fi sa imi fac felul si sa las ce as fi consumat eu altuia a carui existenta are mai mult sens. Hahaha!
- Ei, asta e o exagerare, dar omul care ar gandi asa, nu s-ar incadra in categoria decazutilor despre care iti vorbeam eu. Omul asta ar arata ceva superior, chiar daca, in realitate, n-ar fi decat un idiot care s-ar sacrifica fara a fi vreodata inteles.
- Vrei sa spui ca tu esti unul din decazuti, totusi? De asta alegi sa mori?
- Nu cred ca ajuta sa iti spun de ce aleg eu sa mor. Nu trebuie sa fiu neaparat decazut; poate sunt, poate nu; poate am o boala incurabila si stiu ca trupul si mintea mi se vor degrada si nu vreau sa mi se intample asta. Sau poate nu… n-are sens sa intram in acest subiect, personal. Iti inteleg curiozitatea, dar cred ca decizia tine de fiecare. Tu faci parte din categoria putinilor care gandesc, poate mai mult decat ar trebui si decat ar fi sanatos pentru a trai bine in aceasta lume. Cand ai urcat aici, cerand bricheta, n-am crezut ca voi ajunge sa te apreciez. Totusi, nu pot sa iti spun decat ca, daca vei ajunge vreodata sa iei aceasta decizie, vei sti exact de ce si orice ti-as spune eu acum nu va mai avea nicio importanta!
- Da, dar…
- In fata mortii, in fata noastra insine, suntem singuri. Nu as putea impartasi cu tine experienta, nici daca mi-as dori.
- Bine, lasam la o parte motivul. Spune-mi macar atat: ai cea mai mica indoiala?
- Nu!
- Atunci de ce nu ai sarit imediat ce te-ai urcat?
- Imi place privelistea. Nu suficient incat sa imi schimb decizia, dar imi place. Mi-am luat libertatea sa o mai admir. La fel cum mi-am luat libertatea sa mai stau de vorba cu tine.
- Am crezut ca te-am agasat.
- Da, la inceput; pana am vazut ca ai ceva in cap.
- Ti-e frica?
- De ce?
- Cum de ce?
- De ce sa imi fie frica? De cadere, de impactul cu asfaltul, de posibilitatea de a supravietui, de moarte?
- De moarte, la asta ma gandeam eu.
- Nu. Moartea este inevitabila, iar frica de ea, inutila. Oricum as fi murit, la un moment dat. In plus, daca ai citit filosofie, stii ca atata timp cat omul este, moartea nu este, iar cand moartea este, omul nu mai este. Prin urmare, in realitate, omul nu are legatura directa cu moartea sa.
- Aici ma pierzi… Nu stiu daca sunt de acord.
- Nici nu trebuie sa fii. Nu tu stai pe balustrada… Cand sau daca vei sta, atunci vei fi inteles ce spun eu acum.
- M-ar ajuta sa cred ca poti scapa de frica. As vrea sa pot sti ca lui, prietenului meu, nu i-a fost frica atunci cand a murit.
- A murit pentru ca a vrut el?
- Nu, accident.
- Atunci, daca a apucat sa isi dea seama ca va muri, probabil i-a fost frica. Dar… ce stiu eu?
- Simt ca ne apropiem de incheiere… Parca ar trebui sa spun ceva… Si nu stiu ce…
- Da, imi era teama de asta. Tu vezi deja cum intre noi se creeaza o legatura, iar irationalul din tine incepe sa se arate. Daca mai stam de vorba, vei incerca sa ma salvezi. Poate ca nu vei depune aceleasi eforturi pe care le-ai depune daca ar fi vorba de cea mai importanta persoana din viata ta, dar ceva vei incerca, fara sa iti dai seama. Iar moartea mea, care se va intampla, te va dezamagi, daca ajungi in punctul acela.
- Uff!
- Iti las tie privelistea… ar trebui sa te mai poti bucura de ea cateva minute. Apoi vor tabara aici toate simbolurile civilizatiei, puse in slujba cetateanului: Politia, ambulanta, presa… si, pe langa asta, desigur, multi gura-casca, atrasi de morbid, de tragic, in special daca nu li se intampla lor. Toti vor avea o parere. Si toti ti-o vor cere si tie, singurul martor ocular.
- Nu stiu ce voi putea spune…
- Nu fi biletul meu de adio! Ti-ai irosi energia degeaba. Mi-a facut placere sa stam de vorba! Pentru jumatate de ora, n-am mai fost singur, am comunicat cu cineva, in adevaratul sens. Multumesc pentru asta!
- Imi spui macar numele tau? Oedip sigur e departe de realitate…
- Numele leaga, face lucrurile sa devina personale. Te las sa il afli din presa. Multa bafta cu proiectul ala!
***
- Domnisoara, cum va numiti?
- Cine este victima? Il cunoasteti? Lucra aici?
- Va rog sa faceti loc! Domnisoara, vom avea nevoie sa veniti cu noi la sectie, sa dati o declaratie.
- L-ati vazut cand a sarit? A spus ceva?
- De ce credeti ca a facut asta? Avea probleme personale?
- Cum va simtiti, sunteti speriata?
- Bineinteles ca e speriata! Si eu as fi daca….
- Va rog sa faceti loc! Domnisoara, nu plecati, trebuie sa ne spuneti ce ati vazut!
- Am avut mult de lucru si am ramas peste program; acum cinci minute am luat o pauza si m-am dus pe acoperis sa fumez o tigara. Admiram privelistea, cand am auzit sirene… m-am uitat in jos si abia atunci am vazut ca un om sarise in gol…. Nici macar nu stiu daca a sarit de pe acoperis sau de la unul din etajele inferioare. Imi pare rau ca nu va pot ajuta…
