Am incetat sa ma gandesc la tine acum multa vreme, iar asta m-a schimbat definitiv si irevocabil. Incepand din momentul in care te-am lasat un urma, mi-am constatat singuratatea in fata propriei vieti, cu alegerile ei, cu deciziile ei, cu greselile ei, cu succesele ei, cu durerea, cu bucuria si cu tot ce mai aduce cu sine o viata omeneasca. Singuratatea m-a facut sa am sentimente contradictorii: pe de o parte, bucuria curajului meu infinit de a-mi asuma tot ce mi se intampla, pe de alta parte teama de a nu mai putea invoca, nici in clipele de descumpanire cand omul ar face orice pentru o farama de speranta, un destin sau o dorinta a cuiva, dincolo de mine, care mi-ar putea ridica de pe umerii de Altas, greutatea acestul glob imens al responsabilitatii pentru propria-mi realitate. Si, de multe ori, Responsabilitatea si Constiinta ei sunt crude si nu admit scuze, regrete, pareri de rau, justificari. Da, vorbesc despre rau, pentru ca, de cele mai multe ori, atunci ne indreptam catre cauze din afara noastra. Cand este vorba de bine, frumos, succes, ni le asumam cu mai multa usurinta, pentru ca orice entitate externa care detine controlul lasa si un liber arbitru, (asa se crede, nu?) pe care se intampla sa il fi folosit numai cand totul iese bine. Dar in fata greselilor, in fara esecului, in fata durerii, responsabilitatea, poate chiar vina, sunt greu de dus. Spuneam ca sunt crude si chiar sunt. Te tortureaza, te tin treaz noaptea, te fac sa te gandesti la ce ai fi putut face altfel pentru un alt rezultat. Si orice le-ai raspunde, te vor scoate oricum vinovat. Asta daca este vorba de trecut.
Dar reactiile fata de trecut pot fi controlate cu ajutorul Ratiunii, mai usor decat teama viitorului. In fata trecutului, ii poti arata, rational, domnisoarei Constiinta, faptul ca nu prea mai poti face altceva decat sa iti inveti lectia si sa mergi mai departe, un pic mai precaut, mai destept, mai atent sa nu faci aceeasi greseala. Initial, domnisoara Constiinta se va opune, insa incet-incet va intelege ca nu te poate persecuta la nesfarsit. Omul greseste, e in natura sa. Insa in ceea ce priveste viitorul, domnisoara Constiinta, impreuna cu domnisoara Responsabilitate, iti dau mai multa bataie de cap. Iti reamintesc constant ca tu iti creionezi propriul viitor, ca tu trebuie sa te gandesti la toate inainte de a decide, ca tu vei cadea de sus daca nu esti atent si nu va fi nimeni jos sa te prinda. Din cand in cand, cele doua domnisoare iti vor trimite insomnii, vise grele si obositoare, indoieli, framantari. Vor colabora cu dra. Ratiune, care iti va arata zeci de posibilitati si probabilitati inainte ca sa stii pe ce drum sa o iei, fara a realiza ca, de multe ori, mai mult te incurca.
Am ajuns sa ii invidiez pe cei care au un refugiu in tine, nefiind astfel torturati de celebrele domnisoare in asemenea chip, pentru ca isi pot gasi linistea; o liniste calma, simpla, normala, o liniste care le permite sa isi lase, cu toata increderea, destinul pe mana altcuiva. Tu le aduci aceasta liniste, in ciuda faptului, sau ,poate, tocmai pentru ca esti rodul imaginatiei stramosilor lor, ca te-ai perpetuat printre ei prin traditie si ca n-au nici cea mai vaga idee ce esti, cine esti, de ce esti, (de) unde esti. Si nici nu au nevoie sa stie absolut nimic. Odata cu aceasta liniste, intrebarile adorm, sau nici macar nu se pot naste. Nu exista ratiune suficienta pentru nasterea lor. Care ar fi scopul? Credinta nu are nevoie de argumente, pe cand lipsa ei se intemeiaza intotdeauna pe acestea.
In momentele in care lumea, propria mea gandire, constrangerile intrinseci sau extrinseci ma apasa, iti regret disparitia, asa cum imi regret Ratiunea, Constiinta si Responsabilitatea. Ele sunt incompatibile cu tine, motiv pentru care te-au si eliminat. Nu aveati cum sa coexistati. Doar Constiinta ar putea avea,oarecum, legatura cu ideea de “tine” si ce se vrea ca tu sa reprezinti, insa Constiinta care te-a alungat este constiinta pura, fara constrangeri, care reprezinta si mijloc si scop, care nu are nevoie de reguli, de teama si de anticiparea pedepsei sau a maniei tale pentru a-si face datoria. Deci nici Constiinta nu te putea accepta, caci nu intelege constrangerile din afara sa.
Te regret pe tine impreuna cu intrebarile pe care presupusa ta existenta, apoi lipsa ta mi le-a ridicat si mi le mai ridica inca, in legatura cu existenta umana, cu universul, cu libertatea sau lipsa ei, cu Sensul. Te regret cateodata, pentru ca lipsa ta, pe langa faptul ca genereaza intrebari, este insasi lipsa totala a raspunsurilor in unele cazuri, sau lipsa raspunsurilor facile si dezirabile, in alte cazuri.
Si totusi, simplul fapt ca in “existenta” ta nu m-as mai putea gandi la ceea ce ma gandesc acum, ma face sa realizez ca nu e asa de rau ca traiesc cu domnisoarele mele. Desi ele ma provoaca la maximum si ma storc, in repetate randuri de toata energia acumulata in scurtele perioade de acalmie, ele permit mintii mele sa hoinareasca unde tu nu mi-ai permite. Daca tu mi-ai spune sa ma supun, ele imi spun sa lupt, daca tu te-ai astepta sa iubesc si sa respect neconditionat, ele imi spun ca respectul si mai ales iubirea se merita si se castiga, daca tu mi-ai spune sa tac, ele imi spun sa ma strig, daca tu mi-ai porunci sa nu ucid, sa nu fur, ele, fara a ma constrange, ma lasa in libertate, iar eu, datorita lor, aleg sa nu ucid, sa nu fur, fara teama ca vreo manie se va abate asupra mea, ci din adanca exaltare in fata vietii, libertatii, integritatii, demnitatii si proprietatii semenilor mei.
Ti-as putea folosi prezenta, asa cum face multa lume, doar atunci cand as avea nevoie disperata sa nu imi fac fata mie. Cand m-ar ajuta sa dorm mai bine noaptea daca as putea incredinta altcuiva vina esecurilor, cand as gasi reconfortant gandul ca altcineva a decis pentru mine raul, iar eu nu am avut nicio putere sa ma opun, cand as avea nevoie ca mintea mea sa se mai odihneasca, sa nu mai alerge nebuneste in labirintul nesfarsit al milioanelor de intrebari, stiind ca, in multe privinte, in cele mai multe privinte care conteaza, nu va avea niciodata certitudini. M-ai ajuta doar in momentele de slabiciune, mi-ai oferi iertarea atunci cand eu nu mi-as oferi-o, iar a apela la tine in acest fel, ar insemna fuga de propria-mi persoana, de propriile-mi temeri, de propria inteligenta. Ar insemna lasitatea suprema.
Dar tu? Oare de ce esti necesar? Oare nu constitui raspuns, liniste, iertare, acalmie, cu pretul supunerii confortabile, pasive, in asteptarea edenului? Pentru mine cu certitudine asta ai fi… Asta ai fost la inceputul vietii mele. Poate de asta ai incetat sa existi atat de usor, de asta n-ai avut nicio sansa in lupta cu Ratiunea, Responsabilitatea si Constiinta… De fapt nici nu a fost vreo lupta, ci m-am trezit dintr-un vis si mi-am continuat viata, asa cum trebuia sa fie ea. Asa ca, pentru mine eu sunt iertarea, dupa ce Constiinta ma judeca, eu sunt linistea, dupa ce Ratiunea alege, eu sunt autoritatea careia ma supun sub conducerea sigura de sine a Responsabilitatii. Ce nu sunt eu? Nu sunt raspunsul la marile intrebari, dar acest lucru este cel mai bun posibil. Tocmai ceea ce nu sunt imi da un orizont, un scop, un pas viitor, certitudinea unei vieti active in prezent, viata in care gandurile alearga, se lovesc de obstacole, cad, se ridica, alearga din nou, viata preferabila, in cazul meu, uneia pasive, plina de limite de toate felurile, in asteptarea unei vieti de dupa moarte. De parca atunci ar trebui sa incep sa traiesc…
Eu sunt toate domnisoarele mele. Si vorbind cu tine, vorbesc de fapt cu mine, iar regretandu-te pe tine, de fapt ma regret pe mine, atunci cand ratacesc si imi uit rolurile. Eu sunt propria-mi divinitate, cu tot ce decurge din asta, bun rau, usor greu. Iar daca “pacatuiesc”, eu ma judec, mai corect si mai dur decat orice alta entitate externa, eu ard pe propriul meu rug, in siguratate absoluta; singuratatea celui care nu are indrazneala si trufia de a crede ca are Raspunsul si ca a inteles pe deplin Sensul: al vietii, al mortii, al lumii.
